Dar mai ales abuzezi de internet. Te loghezi pe toate conturile din posesie, îți creezi și alte conturi, ești portar pe mess, nu intră și nu iese nimeni fără știrea ta. Deja știi programul fiecărei persoane cu care dialoghezi. Te prinzi cu disperare de orice posibilă discuție, pe care o lungești mai rău decât lungesc ăștia berile cu apă la terasă.

Status: 2+2=5. Ai mai vorbit cu ea. E supărată, dar e printre puținele contacte care nu te ignoră încă, știind de ce le cauți în perioada asta.Vă cunoașteți de câțiva ani, dar nu ați avut nimic în comun. Până acum. Mai mult, credeai că e o pițipoancă-superficială. Aceeași părere o aveai și despre prietenele ei. Poate nu greșeai. Dar ea, ea e altfel. Aveți ceva în comun! Cine ar fi crezut? Discuțiile devin din ce în ce mai dese. Nu mai sunt o scăpare din cotidian, au devenit un necesar. Descoperiți că vă plac aceleași lucruri, că gândiți la fel și aveți idealuri asemănătoare. Ai uitat de ce fugeai. Acum ai ceva mai important de făcut. Ceva care-ți place. Când ești cu ea, chiar și doar virtual, uiți de restul: de muncă, de datorii, de criză, de gripă. Ziua, noaptea, la 500 sau 10.000 de kilometri. Ești sceptic din fire, chiar pesimist. Nu crezi că ți se poate întâmpla ție. Nu în acest fel. Nu cu ea, una dintre puținele persoane cu care crezi că nu ar trebui. Și totuși se întâmplă. Și îți place. Chiar dacă tu nu ți-ai dat seama încă, o iubești deja. O iubeai dinainte, dar ești prea orgolios ca să recunoști. Refuzi să crezi asta.

Dar vă întâlniți. Și accepți! Din momentul în care ți-a tăiat complet răsuflarea cu atingerea buzelor ei moi, exact cum le-ai visat cu câteva săptămâni în urmă!

E un vis. Nu vrei să te mai trezești din el. Vorbești în clișee. Dar nu te mai interesează. Ești un alt tu: al ei! Și asta e tot ce contează!

“Mi-a sărit somnu eşti prea draguţă cu mine” (Jul 12, 2009 03.20 AM). Şi ea nici măcar nu era. Drăguţă. El nici măcar nu ştia ce-l aşteaptă. Era departe. Şi el de ea, şi ea de el, evident. Mai departe era ea, că era singură de nebună în LA. Trăia un vis pe care şi l-a imaginat vreo 5 ani la rând când a descoperit că-i place RHCP. El cânta în schimb Californication la chitară. Undeva prin Bucureşti, unde urma mai apoi să-şi petreacă zile şi nopţi împreună. Cine s-ar fi gândit?

“E a 10 a oară când aud Use Somebody săptămâna asta. Am vrut să-ţi scriu de fiecare dată da’ m-am hotărât să-ţi scriu doar la a 10 a audiţie Sunt nebună. BIG time.” (Aug 17, 2009 8.46 PM). Ea era de nebună prin oraş şi observa fiecare detaliu care avea cea mai mică legatură cu el. O nebună. Dar îi plăcea. Nu ştia cum, de ce, şi cum se întâmpla că de fiecare dată când deschidea laptopul, el era acolo. Online, că nu-l avea wallpaper, n-avea poză cu el, nu se mai văzuseră de aproape 3 ani… şi totuşi îi apucase nebunia la distanţ. Cine s-ar fi gândit?

“Good morning sunshine! Ştiai că, cancerul la prostată în stadiu incipient nu necesită tratament? Cânecul zilei: Beatles – She loves you” (Sep 1, 2009 09.35 AM). Ea s-a panicat iniţial, credea cĂ el are cancer şi nu ştia cum să îi zică, dar după ce s-a spălat pe faţă şi-a amintit că el lucrează la radio şi că probabil e defect profesional. Zâmbea! Cine s-ar fi gândit că o va face el vreodată pe ea să zâmbească aşa, din suflet?

„I WANT NONE OF THIS…I MIGHT BE WRONG but I CAN’T learn HOW TO DISAPPEAR COMPLETELY! After all, ANYONE CAN PLAY GUITAR…and maybe that’s ALL I NEED, and I WILL! Now STOP WHISPERING…GO TO SLEEP YOU CREEP! I’m JUST…THINKING ABOUT YOU! P.S. TRUE LOVE WAITS? Yeah right…just PROVE YOURSELF that 2+2=5! :)” (Sep 2, 2009 03.07 AM). Aşa încerca ea să-l facă şi pe el să zâmbească. Şi să-i reamintească faptul că, pornind de la o piesă Radiohead au început ei să vorbească după mai bine de 2 ani. Şi cine s-ar fi gândit că în urma unui status cu o piesă care apoi a devenit laimotiv pentru ei, se va ajunge la… mai mult?

“Hello, I love you LA woman. It’s the end of the niiight. Take it as it comes. Come on baby light my fire and I’ll get an internet wire. You’re lost little girl, strange days, people are strange, I can’t see your face in my mind but still you make me real. Someday soon, When the music’s over, rock me, do i. I’ll tell all the people you’re a wild child. My wild love. I will never be untrue :*” (Sep 10, 2009 10.05 AM). Se revanşase. Şi o facuse să zâmbească. Tot mai tare. Dar erau departe. Şi se enervau mereu pentru asta. Visau împreună la 6 octombrie, în parc vizavi de gara Obor cu pizza şi atât.

Inevitabilul s-a produs mai devreme. Era duminică şi tremurau amândoi ca la primul sărut. Cine s-ar fi gândit că acum au un caţel care sforăie şi care e gelos când nu îl primesc şi pe el în pat?

Se iubesc.

Clujul universitar multicultural

Deşi are numai 3 picioare, Ursa este şefă în curtea spitalului. Peste lătratul ei nu trece niciun alt câine din zonă. Toţi îi cunosc trecutul rău famat de pe străzi. A ajuns aici în urmă cu mai bine de un an, după ce a fost găsită în stare gravă de membri Asociaţiei Nuca. Acum se află în mediul ei. Se odihneşte în cea mai mare parte a zilei, dar nu ratează nicio ocazie de a ieşi la aer şi de a-şi impune respectul în curte.

În ciuda trecutului zbuciumat, patrupeda (ups) noastră a demonstrat tărie de caracter şi a reuşit să se schimbe. Foarte docilă, şi cu o grupă sanguină rară, Ursa ajută alţi câini aflaţi la ananghie. A donat sânge de circa 12 ori, un record de invidiat. Ce exemplu mai bun pentru cei aflaţi încă pe străzi?

Handicapul de care suferă nu-i poate lua bucuria fiecărui minut petrecut în natură, a fiecărei mângâieri.Se împrieteneşte repede cu oricine, şi adoră să fie mângâiată pe burtă. Nu este deloc pretenţiosă. Mai demult trebuia să se sature cu resturi de prin tomberoane, asta când nu era ocupată să se ferească de oameni răuvoitori, sau să-şi apere teritoriul prin lupte de stradă. De aceea urăşte şi cuvântul „vagabond”. Preferă să fie numită „descurcăreaţă”.

Deşi nu-şi reneagă trecutul, ultima dorinţă a Ursei este să ajungă din nou în jungla de pe stradă. Nu doreşte niciunui alt câine o istorie ca a ei, însă este gata să împărtăşească un viitor fericit, într-un nou cămin. În curând „stagiatura” la Spitalul Veterinar de Urgenţă se va încheia, iar personalul de la spital se va îngriji să îi găsească o familie adoptivă.

Este cel mai greu articol pe care l-am redactat vreodată. Mereu am visat să scriu o carte despre acest om, însă  acum tastele fug de sub degete, cum au fugit anii copilăriei către odaia prăfuită cu amintiri.

L-am cunoscut pe când aveam doar un an şi ceva. Era o reuniune de familie, şi cineva m-a întrebat pe cine iubesc cel mai şi cel mai mult. Nedumerit, am căutat împrejurimile cu privirea şi după câteva clipe am rostit, arătând spre uşa grajdului: “pe domnu’ de la vaci”. Cu toţii s-au amuzat pe seama situaţiei, dar între noi s-a format o legătură specială. Care a ţinut vară după vară, când mă purta pe umeri peste pâraie învolburate, când îmi dădea colţul lui de pâine, văzându-mi strălucirea ochilor, când îmi împărtăşea lucruri pe care nu le mai mărturisise nimănui. Despre război, maşini şi drăguţe. Cel mai mare regret al său era că părinţii nu l-au lăsat să meargă la liceu. Citise toate cărţile care-i picaseră în mână vreodată, şi putea recita din memorie orice poezie.  Ne îndemna mereu să învăţăm în loc să ne pierdem vremea jucându-ne, dar ne făcea toate damblalele. Deborda de înţelepciune şi mă uimea de fiecare dată cu remarcile sale despre politică sau fotbal. Ne veghea cuminte ca o fecioară de pe veranda casei

Nu pot să mă gândesc la copilărie fără să rememorez mirosul fânului fierbinte de august, gustul laptelui proaspăt muls, atingerea umedă a rouăi în dimineţile la câmp. Sunt toate pe un raft din odaia prăfuită cu amintiri. Acum s-a dus şi el acolo…

This post is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

Românul, copie fidelă a “salvatorului” american, se trezeşte la ora 5. Se îmbracă, asta după ce, în cazurile fericite, face un duş. Bea o cafea, fumează o ţigară. Cu ochii pe televizor, că românul nu citeşte ziare (am zis ziare, nu Libertatea). Îşi curăţă maşina (sau maşinile, în cazul familiilor unde soţii independenţi nu concep să folosească un singur automobil) şi pleacă la drum. Nu iese din casă fără să se înarmeze cu colţi de nesimţire şi nervi. Face un drum de 1-2 ore până la slujbă, unde în cele mai multe cazuri nu există parcare. Dar trotuarul e mare. Şi cât ai clipi se umple cu maşini parcate în cele mai exotice feluri, punând la încercare agilitatea pietonilor de a ocoli obstacole.

Este şoferul român care are maşina cumpărată în leasing cu 3 credite, ca să poată ajunge la serviciu de două ori mai încet decât pe jos sau cu transportul în comun. Cel care pe trotuar este atent să nu-şi zgârie maşina şi nu la pietonii pe care i-ar putea răni. Cel care, atunci când plouă, calcă şi mai tare pedala, să ajungă mai repede ca să-şi ocupe bucăţica de trotuar şi care nu vede pietonii, oricum uzi deja. Nu le strică o baie cu nămol, nu? Cel care aruncă gunoiul pe geam. Cel care taie faţa salvării ce se grăbeşte la spital. Cel care ambalează motorul în intersecţie, ca să-l remarce lumea. Cel care te loveşte pe trecerea de pietoni şi te înjură tot pe tine, chiar dacă are roşu. Cel care parchează în faţa parkingului, nu în parking. Cel care dă mită când este oprit pentru că a depăşit pe linie continuă. Dublă! Cel care-şi loveşte maşina pentru asigurare. Cel care şi-o spală în faţa blocului (maşina). Cel care te înjură dacă mergi mai încet ca el. Asta după ce ţi-a scos ochii cu flash-uri şi te-a surzit cu claxoane.

El e! Românul care se grăbeşte către nicăieri, să facă nimic!

Asta ca să vedeţi câte prejudecăţi am. Lista rămâne deschisă…

]]> http://www.stefanmako.ro/ma-grabesc-sa-fac-nimic-cu-scopul-bine-definit-de-a-nu-pierde-vremea/feed/ http://www.stefanmako.ro/citeste-si-vei-afla/ http://www.stefanmako.ro/citeste-si-vei-afla/#comments Thu, 29 Jan 2009 22:49:54 +0000 Stefan Mako http://www.stefanmako.ro/?p=179 cât de fraier eşti!

Acum că ţi-am demonstrat, pot trece la lucruri mai importante.

Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

Ceea ce mă îngrijorează pe mine mai mult, este expresia “de acum o să mâncăm numa’ pită cu pateu”. Mă întreb ce o să facem eu şi stimaţii mei colegi care consumăm acest aliment adorabil de luni întregi? La ce vom ajunge? Vom fi nevoiţi să recurgem la gesturi disperate, la fel ca marii miliardari care şi-au pierdut averile?

Trecând peste melodramă ajungem la drama propriu-zisă (adică cea fără coloană melodică). Este sesiune. Ceea ce înseamnă că este mai mult timp de pierdut. Mai mult timp în care să aud despre buget, împrumuturi, FMI,  “U”, îngheţarea salariilor şi pensiilor (nu şi a primelor grase),  violatori români în Italia, arme furate de sub nasul armatei, spitale şi cazuri horror şi nu în ultimul rând, Obama (am uitat ceva?).

Azi una de la Realitatea întreba un grup de babe cum ar trebui să împartă guvernul bugetul? “Păi să vezi maică, uite că nu e drumuri, da nici bani nu e. Să dea mai puţini la ăia care are şi mai mulţi la ăia care n-are.” Ne-am lămurit şi cu bugetul.

Anunţ publicitar

Din lipsa fondurilor cauzată de criza financiară

spaţiul publicitar a rămas neocupat

Reclama ta aici

pentru 150 euro/lună

Aa… şi în Cluj nu se văd stelele!

(Poate-mi explică şi mie cineva despre ce este vorba cu criza asta, căci eu doar am vrut să par deştept mai sus.)

Lumea stă în cerc la masă. Zoom in cu tilt spre mine care bea a treia bere după scripturi. Paharele cu ţuică dispar goale şi reapar cu aceeaşi viteză cu care au fost golite.

Acelaşi film. Alţi protagonişti (ţuica, dublura tequilei, Ursus, interpretându-l pe Ursus). Prima ieşire de la bal încoace care a adunat mai mult de 20 de colegi. Probabil se încheie ciclul. Dacă nu am dreptate înseamnă că ne mai vedem undeva prin anul 6. Poooză.

Îîîîîîîî. Uuuuuuuuuugh. Aaaaaa

Şi dacă e prima postare în noua casă, nu pot să nu vă povestesc despre cum am dormit 14 persoane într-o cameră, de revelion, alături de o sobă omolgată, cum ne asigura, cu rânjetu’ pe buze, gazda noastră. V-aş povesti şi despre zilele, sau mai degrabă nopţile, în care mi-am celebrat nenumăratele sărbători, dar din nefericire nu ţin minte.

Cel mai important lucru învăţat din această experienţă este că orice picătură de apă este valoroasă. Asta după ce ai băut toată băutura cumpărată pentru 3 zile de petrecere în prima seară şi ai rămas doar cu zăpadă, un izvor la 200 de metri pe care trebuie să-i parcugi la -22 de grade şi o alimentară la 3 kilometri în care găseşti bere la pet dar nu şi apă minerală.

De reţinut! Nu borâţi pe lângă gaura WC-ului din curte. Ajunge că s-a pişat toată lumea aiurea şi cineva fără pereche a lăsat urme dintr-o substanţă pe care nu ai vrea s-o identifici dacă nu este a ta, sau nu are legătură măcar cu Alina Plugaru. Asta doar dacă nu îţi doreşti cu ardoare să-ţi bagi un dop în fund pentru următoarele două zile. Sau dacă vrei să fii cel mai fericit om când ajungi acasă şi vezi o budă adevărată şi în stare funcţională.

La mulţi ani!

“Da’ tu ce cauţi băi la Bucureşti?”

“Am şi eu o pizdă”, îi zic la borât, în speranţa să mă scutească de amendă. Fără succes. Plătesc. Rămân cu 4 lei în buzunar. Mă duc să-mi iau o apă şi un pachet de gume. Stau în frig o oră. Mă refugiez într-un cămin aproape 2 ore. Seara mănânc cel mai bun McPuişor din viaţă. Mulţumesc Florin. Împrumut 50 de lei să revin în Cluj. Dimineaţa următoare dau să plec. Ies din apartament. Mă întâmpină un moş cu câinele de pază. Dau din cap şi chem liftul. Moşu’ mă scrutează şi începe:  “Un nesimţit. Ce educaţie ai la vârsta asta. Nici măcar nu-ţi saluţi vecinii. Extraordinar! Câtă nesimţire”. Vine liftul, îl invit politicos. “Mă lipsesc, nesimţitule. Cu aşa educaţie…” Cobor cu liftul. Merg la casa de bilete. Îi întind la proastă hârtia. “Tu ai impresia că eu am stat aici toată noaptea?”.

Cică titlul nu trebuie să aibă legătură cu articolul.

]]> http://www.stefanmako.ro/cand-ma-gandesc-la-mine-cel-de-acum-uit-ca-am-fost-mereu-la-fel/feed/