Un om cu scaun

Schnaubi. Așa îi spuneam noi, răutăcioși.

Ne enerva mereu cu reproșurile lui inocente. “Râdeți voi, dar eu nu vă bag în BAC”, spunea de după ochelarii de-o vârstă cu noi. Nu-l credea nimeni.

Lunea, îi furam mereu atenția de la temele nefăcute. Uneori, când aveam timp, le copiam.

”- Ați văzut meciul aseară?

- Nu mă păcăliți voi iară!”

Și-l păcăleam.

Eram printre cei mai slabi din clasă. Uram materia, dar mă ierta mereu. Furam vreo formulă de pe undeva și-l mințeam că n-am reușit s-o aplic. De fiecare dată. Degeaba se chinuia el să-mi explice încă o dată și încă o dată. Nu voiam să înțeleg nici în ruptul capului. Îi spuneam că nu mă interesează matematica și n-o să-mi folosească niciodată. Scăpam mereu cu un 5. Fața roșie îi trăda supărarea.

Cred că noi l-am băgat și în spital. În a doișpea, înainte de bac, a făcut infarct. Ne-am dus să-l vizităm. Nu prea s-a bucurat. Poate de-asta nu ne-a chemat în casă când am mers cu serenadele.

Ciubi îl enerva mereu. Mă enerva și pe mine. Îi mergea mintea, prostului, doar că era leneș. Nu era niciodată atent, dar de câte ori ajungea la tablă inventa o soluție la problemă.

Am reușit să trec cu greu de bac, la mate. Între timp el a murit.

Mă mai trezesc câteodată panicat, după un coșmar în care nu știu să rezolv integrale.